Neo-colonizarea Romaniei (I)

La sfârşitul anului trecut, pe 30 decembrie 2010, Ministrul român de Externe, vizibil iritat de decizia greilor Europei de a amâna, sine-die, aderarea noastră la spaţiul Schengen, se întreba retoric: "ce tip de balet" ar trebui să facă România pentru a fi admisă în spaţiul Schengen, pentru că ţara noastră nu mai are nimic de oferit la privatizare".


"Ba mai aveţi !" a răspuns FMI-ul o luna mai târziu, când a obligat Guvernul României s-ă includă în noul acord obligativitatea de a privatiza şi ultimele perle care au mai rămas în coroana României, OLTCHIM, CEC Bank, TAROM şi Poşta Română, precum şi pachetele de acţiuni pe care le mai deţine la Petrom, Transgaz şi Transelectrica. Şi ca umilinţa să fie totală, în cadrul aceluiaşi acord, Guvernul României se obligă să liberalizeze preţurile la gaze şi energie electrică. Decriptat, acordul trebuie citit în următoarea cheie: voi, români, vindeţi-ne producţia şi transportul de energie şi lăsaţi-ne să creştem tarifele oricât de mult vrem noi, după modelul firmelor petroliere, al băncilor şi supermarket-urilor pe care le avem la voi în ţară. Vom continua, astfel, să exploatăm la maximum statutul vostru de cumpărători captivi, pe care noi vi l-am impus, obligându-vă să adoptaţi un simulacru de legislaţie anticartel şi de protecţie a consumatorului!”. Se pare că "baletul" a fost pe placul "partenerilor" noştri, în ultimele săptămâni poziţiile antiadmitere scăzând vizibil în intensitate şi find chiar înlocuite de semnale promiţătoare de intrare în spaţiul Schengen încă din cursul acestui an.

Ingerinţa FMI-ului în treburile interne ale României nu este singulară. Cu doar câteva luni în urmă, la solicitarea băncilor occidentale prezente în România, acelaşi FMI ne-a impus cu brutalitate, şi acelaşi Guvern român a acceptat cu supuşenie, anularea unor prevederi din Ordonanţa 50 ce urmăreau protejarea românilor de practicile înrobitoare ale bancherilor ce riscă să arunce, după modelul american, clasa mijlocie românească în neant.

Aceste două evenimente marchează un moment important cu semnificaţii triste. Este momentul când indiferenţa şi resemnarea cu care ne-am lăsat umiliţi în ultimii douăzeci de ani i-a convins atât pe stăpânii României cât şi pe colaboratorii lor locali să renunţe la camuflarea acţiunilor umilitoare de subjugare a acestei ţări. S-a marcat astfel oficializarea statutului de sat de iobagi al României când, atât stăpânul cât şi arendaşul şi argaţii lui, îşi manifestă conştient şi deschis statutul, nemaisimţindu-se obligaţi să menajeze eventualele ifose şi sensibilităţi de mare popor şi naţiune încercate, poate, până nu de mult, de unele dintre slugi.

Acestea sunt doar două dintre momentele care m-au decis, într-un final, să scriu acest eseu ce se vrea un îndemn la luptă împotriva destinului de colonie ce ne-a fost trasat de mai marii lumii, precum şi împotriva acţiunilor metodice şi bine programate de subjugare şi degradare a unui fost stat independent şi suveran, invidiat şi acuzat de multe bune şi rele până în urmă cu două decenii dar respectat de toată comunitatea internaţională.

Fie că ne place să recunoaştem sau nu, începând cu 1990, România nu a mai funcţionat ca un stat independent ci, mai degrabă, ca o colonie a cărei singură menire a fost să-şi pună toate bogăţiile şi activele la dispoziţia puterii colonizatoare, înţelegând prin acestea nu numai rezervele energetice, minerale, agricole si silvice, dar şi pieţele de desfacere, internă si externă, industria şi sistemul financiar bancar.

Nu au scăpat nici activele umane indigene care fie au fost transformate în mercenari ce vânează talibani pe câmpuri de mine la patru mii de km. de România (pe o solda de zece ori mai mică decât a unui soldat american), fie li s-a facilitat să lucreze în Occident pe salarii inferioare omologilor lor locali după ce au fost recrutaţi, printr-un clasic proces de "brains drain" (scurgere de creiere) colonial, furându-se astfel naţiunii române puţinii specialişti autotohtoni existenţi, medici şi ingineri, a căror pregătire ne-a costat pe toţi sume importante.

Numeroasele analize independente de mainstream-ul mediatic controlat de clasa politică, inclusiv eseurile publicate pe acest site, au demonstrat fără tăgadă raptul sistematic şi atotcuprinzător la care a fost supusă ţara noastră începând cu 1990, de aceea, în acest eseu, voi renunţa la abordarea sectorială detailată a dezastrului românesc.

În contextul precipitării evoluţiilor internaţionale, a valului de revolte declanşate în lumea arabo-islamică, acest eseu î-şi propune să analizeze procesul de subjugare a României şi a poporului român din perspectiva intereselor pe care elitele mondiale le urmăresc prin procesul de globalizare, obiectivele tactice şi strategice avute în vedere pentru realizarea şi securizarea acestor interese precum şi acţiunile declanşate de aceste elite pentru atingerea acestor obiective.

Pentru cei ce vor avea suficientă răbdare şi curiozitate, voi încerca să rezolv, cel puţin parţial, puzzle-lul complicat al evenimentelor internaţionale ale căror martori suntem, să antcipez posibilele scenarii pe care mai marii planetei le-au stabilit pentru România şi să vă sugerez acele soluţii de supravieţuire personală şi de salvare a identiţăţii ce ne stau la dispoziţie nouă, simplilor cetăţeni români dar şi co-planetarilor noştrii care se confruntă, sau urmează să se confrunte, cu probleme similare.

Voi demonstra că destinul poporului român nu este singular pe planeta Pământ ci, doar, poate mai dramatic datorită uşurinţei şi resemnării mioritice cu care tratăm cele mai grave ameninţări precum şi a apetenţei pentru trădare şi furt ce ne-a fost impregnată în fibra morală de secole de iobăgie. Am fost precedaţi şi vom fi urmaţi, mai devreme sau mai târziu, şi de alte popoare, toate urmând să se confrunte în final cu aceleaşi ameninţări menite să le omogenizeze, controleze si subjuge pentru a răspunde nevoilor şi intereselor câtorva semeni de-ai noştri ce se vor stăpânii planetei în mileniul trei.

Acest eseu nu este o pledoarie în favoarea teoriei conspiraţiei. Este o simplă prezentare a unui adevăr binecunoscut conform căruia oamenii cu interese şi filozofii de viaţă similare tind să se coalizează încearcând să acţioneze împreună asupra societăţii pentru a-şi apăra şi promova aceste interese şi filozofii.

Când aceşti oameni sunt cei mai puternici şi bogaţi oameni ai planetei, este de aşteptat ca să acţioneze în comun, la nivel global, pentru permanentizarea şi consolidarea poziţiilor, privilegiilor şi averilor, de dimensiuni globale, câştigate de-a lungul timpului. Iar cînd acţiunile lor riscă să intre în coliziune cu interesele altor grupuri de indivizi, care repreziintă 99,99% din populaţia globului, este de aşteptat ca aceste acţiuni să se orchestreze din timp, pe termen lung şi departe de ochiii, urechile şi înţelegerea acestei imense mase de potenţiali inamici. Mai bine spus, aceste acţiuni trebuie să fie organizate, planificate şi desfăşurate în secret, în mod conspirat.

Din această perspectivă şi din poziţia unui umil şi necunoscut militant pentru interesele generale şi perene ale speciei umane, în integralitatea şi universalitatea ei, încerc prin acest eseu să demantelez unele dintre aceste acţiuni şi să declanşez deşteptarea politică a semenilor mei, cel puţin a celor vorbitori de limbă română şi suficient de răbdători cu lungimea analizei.

În ciuda eforturilor depuse pentru epuizarea subiectului într-o singură postare, eseul se va întinde pe mai multe părţi datorită complexităţii fenomenelor prezentate şi nevoii de a asigura coerenţă analizei. Cu promisiunea că nu veţi regreta, vă rog să nu fiţi descurajaţi de lungimea lui şi să citiţi toate postările. Voi face tot posibilul să limitez împărţirea eseului în maxim 2-3 postări, iar intervalul dintre acestea să nu fie mai lung de o săptămână.

Rog înţelegere de la cititorii cărora unele pasaje şi informaţii li se vor părea arhicunoscute şi chiar plicticoase dar, acest eseu este destinat unui segment mai larg de cititori, nu numai persoanelor avizate. Includerea unor asemenea pasaje a fost impusă de nevoia unei argumentaţii logice accesibile şi unor cititori mai puţin informaţi.

Aceluiaşi deziderat de accesibilitate i se datorează simplitatea exprimării şi lexicul nepretenţios la care am apelat pe parcursul analizei.

Colonialism şi neocolonialism

De mii de ani oamenii s-au războit între ei pentru resurse, fie că erau alimente, metale preţioase, minereuri sau petrol, fie chiar semeni de-ai lor care, din postura de sclavi, erau folosiţi la munci sau ca războinici.

Dacă la început aceste resurse erau însuşite de cotropitorii învingători în urma unor campanii militare relativ scurte urmate de retragerea, împreună cu prada, în teritoriile de baştină, ulterior, popoarele agresoare au încercat să ocupe acele teritorii definitiv pentru a putea beneficia de aceste resurse în mod constant, continuu şi fără nevoia unor periodice intervenţii militare costisitoare şi riscante. Aşa s-au născut imperiile şi marile regate.

A doua jumătate a mileniului doi a reprezentat perioada în care marile puteri din Europa, beneficiind de forţe armate şi flote importante, au cucerit aproape întreg globul, transformând teritoriile ocupate în surse inepuizabile (pentru acea perioadă) de materii prime, alimente, metale preţioase şi sclavi. Aceste teritorii guvernate şi controlate de reprezentanţi şi, respectiv, de trupe trimise din metropolele ocupanţilor s-au numit colonii sau, în cazul teritoriilor ocupate de Turcia medievală, paşalâcuri.

Astfel, Regatul Unit al Marii Britanii, Spania, Portugalia, Olanda, Franţa şi Turcia au ocupat şi guvernat în nume propriu întregi continente sau teritorii din America de Nord, Centrală şi de Sud, Africa, Asia, Australia, Oceania şi Europa de Sud-Est, resursele extrase din aceste colonii reprezentând un factor important în avansul tehnologic si de civilizaţie înregistrat de Europa în faţa celorlalte continente. Principalii beneficiari ai acestor resurse erau suveranii imperiilor sau ţărilor colonizatoare împreună cu o mică clică de nobili şi afacerişti sub apanajul cărora s-au dezvoltat artele, ştiinţele şi, mai apoi, tehnologia industrială. Un caz special îl reprezintă Impreriul Rus, ale cărui teritorii ocupate nu s-au numit niciodată colonii deşi, exploatarea resurselor din aceste teritorii era similară cu ale celorlalte puteri colonizatoare. Motivul îl poate reprezenta campaniile exclusiv terestre in urma cărora ţarii şi împăraţii ruşi şi-au clădit imperiul,spre deosebire de capaniile preponderent navale care au stat la baza imperiilor coloniale create de puterile occidentale.

Au fost şi mari puteri care nu au participat la împărţirea planetei, fie pentru că au apărut mai târziu pe panoplia naţiunilor - cazul Statelor Unite şi Germaniei - fie au fost dezavantajate de lipsa de ieşire la mare şi, implicit, a unei flote care să le permită explorarea şi cucerirea unor teritorii îndepărtate - cazul imperiului Austro-Ungar.

Germania şi Austro-Ungaria au încercat, prin Primul Razboi Mondial, să-şi adjudece o parte din coloniile aflate în posesia adversarilor lor (Franţa şi Regatul Unit al Marii Britanii), în schimb, Statele Unite, ele însele pînă nu de mult o colonie şi promotoare a democraţiei şi libertăţilor individuale, s-au pronunţat şi au acţionat împotriva sistemului colonial.

Cele două conflagraţii mondiale ale secolului douăzeci, poziţiile divergente ale principalelor natiuni ale planetei privind colonialismul precum şi fenomenul ireversibil de emancipare a populaţiilor colonizate, au declanşat un puternic val de mişcări de eliberare din partea acestora, sistemul colonial prăbuşindu-se definitiv şi aproape total la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului douăzeci. Obţinerea independenţei statale ale fostelor colonii, retragerea administraţiei şi a trupelor de ocupaţie prin care s-a exercitat timp de secole dominarea colonială, nu a marcat însă şi oprirea exploatării acestor teritorii de foştii colonizatori.

Ameninţate cu pericolul de a pierde resursele la care au avut acces, fostele puteri coloniale au fost nevoite să elaboreze un nou sistem de exploatare a acestora, mai rafinat şi neoficial, care, formal, să respecte noul statut de ţări independente al fostelor colonii dar, în fapt, să asigure continuarea practicilor coloniale de rapt şi exploatare. Aşa a apărut neo-colonialismul care este definit ca o continuare a modelului economic de colonialism după ce teritoriul colonizat a dobândit formal independenţă politică.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, neocolonialismul a devenit principala forma prin care statele occidentale au continuat să exploateze noile state independente din Asia de Sud şi Sud Est, America Latină şi, mai ales, Africa.

În esenţă, neocolonialismul se manifestă prin folosirea de către fostul stat colonizator a structurilor administrative şi relaţiilor umane locale, create şi fidelizate în lunga perioadă de ocupaţie, cu scopul de a continua exploatarea resurselor fostelor colonii în mod neoficial, sub acoperirea activităţilor de comerţ, a programelor de "reconstrucţie şi dezvoltare" şi a relaţiilor economico-financiare stabilite cu noul stat independent.

Un analist al fenomenului neocolonialismului, Frantz Fenon, arată că principalul motor şi susţinător al neocolonialismului este mica burghezie locală, educată şi influenţată de capitalele coloniale. Dornică de prosperitate materială şi putere, această clasă mijlocie a trădat interesele generale ale popoarelor din care face parte, reprezentând o adevărată coloană a V-a menită să continue, în folosul foştilor stăpâni şi cel personal, aplicarea practicilor colonialiste din trecut, de exploatare şi devalizare a resurselor naţionale.

Urmare a influnţei metropolelor sub a căror lungă influenţă s-au aflat, clasa politică şi afaceriştii locali din noile state independente s-au format cu puţine excepţii aproape în exclusivitate din rândul colaboratorilor şi urmaşilor colaboratorilor coloniştilor. Această realitate a permis, şi permite în continuare, efectuarea cu succes de către Occident a unui transfer injust de resurse dinspre fostele colonii, fapt ce justifică în bună parte starea de subdezvoltare cronică în care acestea se află şi în ziua de azi.

La începutul anilor 80', o singură zonă de pe planetă se mai afla în afara intereselor rapace ale Vestului: cea ocupată de statele comuniste. Venirea la conducera URSS a lui Mihail Gorbaciov, la mijlocul anilor 80', a marcat începerea procesului de disoluţie a regimurilor comuniste şi o imensa oportunitate pentru Occident de a declanşa acapararea pieţelor de desfacere şi a resurselor acestor ţări.

În pregătirea cuceririi Europei de Est, Occidentul, împreună şi cu complictatea URSS, a trebuit să elaboreze şi să pună în aplicare un sistem-cadru funcţional şi, preferabil, verificat în timp pentru exploatarea însemnatelor noi surse de materi prime şi active, materiale şi umane, eliberate de sub tutela şi protecţia naţional-comunistă a regimurilor totalitare.

În ciuda faptului că, în afara provinciilor din spaţiul ex-sovietic, nici unul din statele comuniste din Europa Centrală şi de Est de la începutul anilor 90’ nu funcţionau după modele şi principii coloniale, sistemul ales a fost neocolonialismul, adaptat la condiţiile concrete existente în noile state "democratice" precum şi la noile cerinţe impuse de globalizare.

După modelul practicat în Africa, pentru a înăbuşi din faşă orice opoziţie comună din partea noilor state "libere" ce s-ar fi putut coagula împotriva agresiunii economico-financiară a Occidentului, s-a început cu desfiinţarea pieţei comune CAER şi cu fărâmiţarea, sau ameninţărea cu dezmembrarea, unor state.

După cum susţine un important teoretician al neocolonialismului, Kwame Nkrumah, cel mai important factor de perpetuare a neocolonialismului a fost "balkanizarea" continentului negru, proces în urma căruia Africa a fost ciopârţită în zeci de unităţi administrative, fapt ce a afectat serios capacitatea statelor africane de a promova interese comune, continentale. Cooperarea regională a fost astfel neglijată, zecile de noi state africane fiind obligate să-si concentreze eforturile pentru rezolvarea problemelor interne.

În plus, la stabilirea teritoriilor care să compună noile state independente nu s-a ţiunut cont de zonele ocupate de numeroasele grupări etnice şi tribale ce populau continentul, linearitatea geometrică, perfectă de multe ori, cu care foştii colonizatori au trasat noile graniţe, fiind dovada divizării artificiale a acestor populaţii fapt ce a generat tensiuni şi chiar conflicte interminabile bazate pe deiferende teritoriale.

A fost astfel grav afectată unitatea şi cooperarea africană, singurele în măsură să combată neocolonialismul şi practicile dezbinatoare ale acestuia.

Exemplul jugoslav, cehoslovac precum şi al fostei Uniuni Sovietice, sunt dovezi că modelul african a fost folosit şi în cazul unor state fost comuniste convinse sau obligate prin forţă să se atomizeze. Tot ameninţarea cu destrămarea teritorială stă la baza legendei care încearcă să justifice obedinenţa excesivă a puterilor post-decembriste din România în faţa tuturor solicitărilor occidentale.

Faptul că, în acest moment, colaborarea bilaterala sau regională dintre ţările ex-comuniste din Europa Centrală şi de Est este practic inexistentă (cu excepţia grupului de la Visegrad care reprezintă mai degrabă o reînviere a acordului din 1335 semnat în oraşul cu acelaşi nume şi mai puţin o iniţiativă originală modernă), demonstrează că tehnicile neocolonialiste, de tipul dezbină şi stăpâneşte, aplicate cu succes de Occident în Africa, America de Sud şi Asia de Sud (vezi India-Pachistan: o singură colonie în trecut, două ţări în conflict în prezent) s-au dovedit viabile şi pe meleagurile noastre.

În ceea ce priveşte crearea şi activarea, în fostele state comuniste, a unei coloane a V-a prin intermediul căreia să se aplice politicile neocolonialiste, după modelul african sau asiatic prezentat de Frantz Fenon, Occidentul a trebuit să ia în considerare faptul că nici una dintre aceste ţări nu era, la momentul căderii comunismului, o colonie, ci, cel mult, state aflate sub o influenţă neocolonială sovietică.

Din acest punct de vedere, în acest moment, statele fost comuniste se împart în două categorii. Prima este compusă din cele aflate, la momentul căderii sistemului, sub control sau/şi dominaţie directă sovietică. Este vorba de statele care formau fosta URSS şi acele state membre ale Tratatului de la Varşovia "beneficiare" de trupe sovietice dislocate pe teritoriul lor, adică aceleaşi state care au compus forţa militară de intervenţie în Cehoslovacia în 1968.

A doua categorie este formată numai din două ţări: Yugoslavia şi România, adică, singura ţară comunistă europeană nemembră a Tratatului de la Varşovia (Albania pro-chineză nu conta) şi singura ţară membră a tratatului de la Varşovia care ieşise aproape complet de sub influenţa Moscovei, ultimele trupe sovietice părăsind teritoriul României încă din iunie 1958.

Nu mi-am propus să analizez în detaliu crearea şi activarea Coloanei a V-a în statele ce formează prima categorie, ceea a ţărilor care se aflau la acel moment sub influenţă sovietică. Cu excepţia Poloniei şi Cehoslovaciei, unde schimbările de regim s-au bazat în principal pe o mişcare sindicală şi, respectiv, o societate civilă cu puternice conexiuni occidentale, bine organizate şi foarte influente pe plan local, în celelalte state prezenţa fizică a armatei şi consilierilor URSS, influenţa exercitată de aceştia şi de numeroşii lor colaboratori locali, a fost determinantă în a asigura căderea paşnică, fără vărsare de sînge, a acelor regimuri.

În ceea ce priveşte cazul Jugoslavia, acesta s-a dovedit, la fel ca şi Irakul în urmă cu opt ani şi, acum, Libia, un avertisment pentru statele care ar îndrăzni să se opună neocolonialismului, o demonstraţie a modului în care, sub pretextul instaurării democraţiei şi a drepturilor omului, un imens aparat propagandistic, mediatic şi militar exploatează existenţa unor tensiuni culturale, etnice şi religioase pentru destructurarea unui stat şi eliminarea, inclusiv fizică (vezi Sadam, Milosevich şi, rămâne de văzut, Gaddafi) a conducătorilor care refuză să-şi predea ţările, de bună voie, Occidentului.

Ţara noastră, România, reprezintă cel mai de succes exemplu neocolonial din Europa de Est, rezultatele înregistrate, aşa cum le ştim cu toţii, depăşind cu mult cele mai optimiste aşteptări ale colonizatorilor.

Succesul înregistrat de neocolonialismul modern în România obligă la o analiză amănunţită a modului cum s-a constituit, activat şi dezvoltat forţele interne care s-au pus în slujba neo-colonialismului occidental.

va urma
sursa