Neo-colonizarea Romaniei (II)

Staliniştii de ieri, capitaliştii de mâineÎn decembrie 1989, România era o ţară liberă şi independentă, cu o industrie şi o agricultură aflate în urma celor occidentale dar suficient de avansate pentru a aborda domeni de vârf (ex: aeronautică, energie nucleară, electronică, petrochimie, producţia de armament şi tehnică de luptă, etc) şi suficient de competitivă la export că să achite integral, până în aprilie 1989, toată datoria externă contractată în anii 70’. În plus, la momentul decembrie 1989, România avea rezerve valutare şi creanţe de recuperat din Orientul Mijlociu şi Africa de peste 10 miliarde de dolari, precum şi importante resurse - minerale, energetice, agricole şi silvice - cele mai mari din Europa Centrală şi de Sud Est.


Accesul nediscriminatoriu, al întregii populaţii, la cultură, educaţie şi sistemul de asigurare a sănătăţii, coroborat cu o natalitatea ridicată, inexistenţa şomajului şi un învătământ tehnic şi medical - profesional, mediu şi superior - dezvoltat, au creat un popor român viguros, ingenios şi competitiv, fapt demonstrat în multe domenii de activitate şi unanim acceptat şi respectat de comunitatea internaţională.

Din păcate, în timpul regimului Ceauşescu, românii nu s-au bucurat pe deplin de roadele muncii lor, dimpotrivă. Pentru a-şi apăra independenţa şi suveranitatea de rapacitatea practicilor înrobitoare ale grupurilor şi instituţiilor financiare internaţionale, Ceauşescu renunţase complet să mai apeleze la credite externe, fără să renunţe, însă, la planurile îndrăzneţe de dezvoltare a industriei şi infrastructurii. Acest fapt a făcut ca plusvaloarea produsă de români să nu se mai întoarcă la ei ci să fie direcţionată, aproape în întregime, către proiecte şi programe ale căror beneficiari urmau să fie generaţiile viitoare şi mai puţin cea contemporană. Acest fapt a făcut ca lipsurile materiale şi privaţiunile să se accentueze spre sfârşitul anilor 80’, dând naştere unei dizidenţe, mai mult tăcute, la adresa în special a lui N. Ceauşescu.


De frica că poporul său, înfrigurat şi consumând zahăr pe cartelă, să nu cadă pradă seducţiei exercitate de opulenţa occidentală, Ceauşescu a declanşat o amplă acţiune de izolare a românilor de realităţile din vestul Europei şi America de Nord. Asfel, la o cenzură mediatică şi informaţională aproape totală s-a adăugat o restricţionare acerbă a contactelor românilor cu exteriorul, în special cu Occidentul: puţini români plecau în străinătate; şi mai puţini români învăţau sau se perfecţionau pe meleaguri străine.

Nu este scopul acestui eseu să analieze impactul profund negativ al acestei politici în rândul populaţiei din Româmia, dar lipsa de legături cu ţara noastră a reprezentat un impediment şi pentru forţele neocolonialiste care aveau nevoie de simpatizanţi ai ideologiei capitaliste ca să producă schimbarea de regim fără a risca ca o nouă putere instalată la Bucureşti să iasă de sub controlul lor şi să intre sub controlul unor forţe naţionaliste opuse ideologic capitalismului.

Ceauşescu reuşise să prevină apariţia unui Havel sau a unui Valesa şi să facă imposibilă crearea unei armate de tineri educaţi în Occident cum găsim acum în Tunisia sau Egipt. În schimb, a neglijat şi tolerat activitatea şi influenţa politică a unui nucleu de vechi activişti PCR şi/sau rude ale acestora, simpatizanţi şi colaboratori, în anii 40', 50' şi începutul anilor 60', ai ultimului imperiu sub a cărui exploatare s-a aflat România: UNIUNEA SOVIETICĂ, adică chiar una din superputerile al cărei conducător a declanşat căderea comunismului.

Neocolonialismul occidental, aliat acum cu cel rus, putea aplica din nou reţeta descrisă de Frantz Fenon, numai că aceasta coloană a V-a ar fi urmat să fie formată nu din simpatizanţi ai capitalismului, ci de un grup de talibani comunişti, educaţi şi controlaţi de foştii colonişti sovietici, încă influent în rândul eşaloanelor inferioare de conducere a PCR în ciuda efectivului redus după 20 de ani de amorţire.

În ciuda încompatibilităţii ideologice şi a efectivelor reduse, acest grup s-a dovedit singura forţă internă capabilă şi doritoare să declanşeze schimbarea în sensul dorit de SUA şi aliaţii lor Occidentali. Dorinţa de a accede la putere, precum şi capacitatea organizatorică şi de manipulare a maselor învăţată la universităţile şi academiile lui Stalin, au făcut din acest grup partenerul ideal pentru răsturnarea regimului Ceauşescu.

În plus, obişnuinţa de a gîndi şi acţiona în spiritul Kominternist al anilor 40’-50', îi califica ca potenţiali promotori ai principiilor şi valorilor Globalizării şi integrării europene, mult mai eficienţi şi, cu siguranţă, mai docili decât persoane educate în perioada lui Ceauşescu ce s-ar fi putut virusa de propaganda naţionalistă promovată de acesta.

S-a ajuns ca, în mod paradoxal şi aparent nefiresc, forţele externe occidentale care au sprijinit căderea comunismului în România, fie că s-au numit SUA, Anglia sau Franţa, să colaboreze şi să se sprijine în acţiunile anticomuniste declanşate în România pe această structură talibană a PCR, asociată fundamentalismului comunist de tip stalinist, dusmanul declarat cel mai înverşunat al capitalismului. Este suficient să se analizeze discursurile, cuvântările şi cursurile politico-ideologice ţinute de membrii acestui grup în anii 50’ şi 60’, pentru a ne convinge de virulenţa câteodată extremă a atitudinii lor anticapitaliste din acea perioadă.
S-a demonstrat încă o dată că puterea corupe şi că puterea absolută (sau perspectiva obţinerii ei n.n.), corupe absolut.

Această trădare ideologică venită tocmai din partea celor care şi-au câştigat existentă şi carierele profesionale din impunerea comunismului, fie şi cu forţa, în rândul maselor, a fost prima din lungul şir de ironii care a marcat schimbarea regimului în România. Asfel, am asistat cum aceleaşi ţări occidentale - SUA, Anglia şi Franţa - care timp de un deceniu (1968-1978) l-au tratat cu toate onorurile pe antisovieticul Ceauşescu, au organizat şi pus în aplicare, împreună cu sovieticii şi agentura lor din România, căderea şi eliminarea fizică a acestuia, un deceniu mai târziu. A fost dovada cea mai puternică că ideologiile şi conceptele politice existente la sfârşitul mileniului doi, oricât de altruiste, morale şi umaniste ar părea, pălesc în faţa instinctlui primar de dominare, cucerire si exploatare a altor popoare.

Dominaţi de o ură viscerală împotriva regimului care le-a documentat trădarea şi activitatea filorusă, şi flămânzi după puterea de care au fost privaţi timp de 20 de ani dar pe care se considerau îndreptăţiţi să o deţină, acest grup de activişti de partid şi ofiţeri şcolarizaţi şi educaţi în URSS s-a dovedit mai util Occidentului decât cei mai înverşunaţi intelectuali pro-occidentali răsăriteni.

Modul în care acest grup şi acoliţii lui au cucerit şi şi-au consolidat puterea este unic în istoria omenirii înscriindu-se ca o capodoperă a manipulării şi conducerii maselor. Din acest motiv merită să-l analizăm.

Primele obiective pe care noua putere şi stăpânii ei din afară au fost nevoiţi să le realizeze imediat după căderea lui Ceauşescu au fost anihilarea totală a forţelor ce s-ar fi putut opune predării României intereselor străine precum şi protejarea, de un eventual oprobiu public, al membrilor PCR aflaţi în sfera de influenţă a noii conduceri, în special a celor din eşaloanele doi, trei şi patru, din rândul cărora urmau să fie selectaţi viitorii conducători ai noii administraţii.

Cea mai puternică opoziţie la adresa subjugării ţării noastre intereselor străine putea să vină numai de la serviciile de contrainformaţii, contraspionaj şi informaţii externe româneşti, singurele structuri care cunoşteau în mod nemijlocit acţiunile desfăşurate împotriva ţării noastre de Occident şi URSS, metodele şi mijloacele folosite de aceştia, în decursul anilor, împotriva României.

Datorită faptului că toate aceste structuri informative, ale căror atribuţii erau în principal apărarea statului român şi mai puţin a puterii politice comuniste, făceau parte din Departamentul Securităţii Statului, noua putere, cu susţinerea presei, a lansat, încă din timpul revoluţiei, acuzaţia că teroriştii erau membrii ai Securităţii. Culpabilizarea acestor structuri ca potenţiali teroristi a discreditat orice posibile informaţii pe care acestea le-ar fi putut furniza privind implicarea unor forţe străine şi a colaboratorilor lor interni în revoluţia română.

În plus, în ciuda lipsei oricărei dovezi care să-l încrimineze, atmosfera creată a permis şi justificat desfiinţărea întregului Departament al Securităţii Statului, inclusiv a direcţiilor de contrainformaţii şi contraspionaj. La reînfiinţărea lui sub numele de SRI, întregi unităţi dispăruseră împreună cu dosarele de urmărire informativă, cel mai notoriu caz fiind UM 110, adică exact unitatea de contraspionaj care avea în responsabilitate fostele ţări comuniste şi în care îşi aveau dosarele de urmărire membrii coloanei a V-a.

O altă manipulare care a avut ca scop justificarea epurării viitoarelor structuri de informaţii de profesioniştii patrioţi din timpul fostului regim, a fost alăturarea până la identificarea acestora cu torţionarii anilor 50’.

S-a demarat o campanie agresivă de discreditare a întregului aparat de securitate, prezentat ca un organ de represiune atroce care timp de 40 de ani a zdrobit dizidenţa ani-comunistă. Nu s-a făcut niciodată referire la rolul consilierilor şi politrucilor români şi sovietici care împânzeau şi chiar conduceau aparatul de securitate din acea perioadă, impunînd metodele şi mijloace KGB-ist staliniste celebre prin cruzimea lor.

Cât priveşte activitatea desfăşurată în perioada regimului Ceauşescu, Securitatea a fost prezentată , în integralitatea ei, ca principalul instrument de impunere şi susţinere a dictaturii. Nu s-a făcut nici o distincţie între activitaţile de contrainformaţii şi contraspionaj şi cea de poliţie politică, nu s-a prezentat nici un fapt pozitiv din activitatea fostei Securităţi, dimpotrivă, trădători români, dovediţi ca spioni ai unor puteri străine, au fost reabilitaţi şi transformaţi în eroi, vajnici dizidenţi împotriva lui Ceauşescu căzuţi victime ale poliţiei politice.

Toată această campanie de discreditare a Securităţii care a continuat şi după desfiinţarea acesteia, a făcut ca în primele luni după revoluţie, România să rămână fără nici un fel de apărare pe frontul invizibil al spionajului. A fost perioada în care principalele servicii de informaţii occidentale au zburdat nesupravegheate pe teritoriul României, realizînd capetele de pod necesare desăvârşirii cuceririi României.

Demonizarea fostei Securităţi a continuat pâna în zilele noastre şi a avut ca scop justificarea necesităţii epurarii tuturor ofiţerilor de contrainformaţii, contraspionaj şi de informaţii externe formaţi înainte de 1990 , diminuând capacitatea noastră de a contracara acţiunile politice, economico-financiare şi comerciale îndreptate împotriva României dinspre Occident. Faptul că în orice moment puteau fi eliminaţi pe motiv că au făcut parte din fosta Securitate, a diminuat mult capacitatea şi discernămintul acestora în culegerea şi exploatarea informaţiilor.

Epurarea din structurile de siguranţă naţională a profesioniştilor specializaţi pe spaţiile occidentale s-a efectuat concomitent cu eliminarea din preocupările serviciilor secrete române a ameninţărilor venite din Occident, fapt impus de integrarea noastră în structurile euro-atlantice în urma căreia inamicii de ieri s-au transformat în prietenii de azi.

Astfel, neocolonialiştii occidentali şi uneltele lor locale au realizat două deziderate importante: au făcut imposibilă orice activitate de identificare şi contracarare, prin mijloace şi metode specifice muncii de informaţii, a numeroaselor acţiuni ale intereselor occidentale îndreptate împotriva ţării noastre şi au concentrat activitatea acestor servicii pe terorismul internaţional şi alte pericole de sorginte răsăriteană, adică inamicii principali, de ieri, azi şi mâine ai serviciilor secrete occidentale.

Dar cea mai importantă acţiune de manipulare post-decembristă a fost folosirea demonizării Securităţii pe post de perdea de fum pentru ascunderea de ochii publicului a activităţilor de represiune politică desfăşurate de eşaloanele doi, trei şi patru ale Partidului Comunist Român, adică rezerva de cadre avută în vedere de noua putere pentru acapararea pârghiilor administrative şi crearea noii clase politice româneşti.

Astfel, poliţia politică de care este acuzată Securitatea, a fost prezentată de noua putere şi presa aservită acesteia ca o activitate concepută şi executată în exclusivitate de unităţile şi cadrele acestei instituţii, omiţindu-se să se precizeze că Departamentul Securităţii Statului era subordonat în totalitate Partidului Comunist Român, iar activităţile de poliţie politică desfăşurate de anumite direcţii şi servicii din cadrul DSS erau concepute, dirijate şi evaluate de Comitetul Central al PCR.

Nu Securitatea a determinat epurarea din armată şi din poziţiile de conducere ale administraţiei de stat a tuturor celor care aveau probleme la dosar, ci conducerea PCR care a ordonat această acţiune.

Astfel, conform instrucţiunilor Comitetului Central, cei ce aveau rude ce fuseseră membre ale partidelor politice istorice sau care au făcut parte din mişcarea legionară, rude care s-au opus colectivizării sau rude care au pactizat cu contrarevoluţia din Ungaria din 1956, alcătuiau lista neagră a celor cărora li se interzicea definitiv accesul la funcţii e conducere.

Nu Securitatea a dispus crearea unei imense baze de date care cuprindea pe toţi indezirabilii regimului şi nici criteriile în baza cărora un om era considerat o ameninţare la adresa statului român, ci PCR.

Nu Securitatea a dispus ca persoanele din această bază de date, sau care aveau rude ce erau cuprinse în această baă de date, să li se interzică accesul la poziţii de conducere în societate, ci Partidul Comunist Român.

Puţină lume ştie că, începând cu anul 1971, folosirea ca informator sau urmărirea informativă a unui membru PCR de către organele de securitate se făcea numai cu informarea şi acordul secretarilor PCR de sector, municipiu (cazul Bucureştiului), judeţ sau ai Comitetului Central, funcţie de poziţia pe care persoana în cauză o ocupa in eşaloanele PCR. Acest lucru este bine ştiut de mulţi membrii ai noii puteri, mai ales de cei care au ocupat funcţii de conducere a PCR la nivel local şi central şi care au fost de acord cu folosirea, de către Securitate,ca surse de informaţii sau cu urmărirea informativă a mii sau chiar zeci de mii de membrii de partid.

Nu se ştie unde sunt zecile sau sutele de registre secrete în care prim secretarii PCR şi-au notat numele membrilor de partid folosiţi sau urmăriţi de Securitate, cum au fost folosite aceste liste şi în folosul cui. Las la latitudinea cititorilor să ghiceasca dacă aceste registre au fost distruse sau dacă au fost folosite pentru fidelizarea şi înregimentarea viitorilor membrii ai clasei politice româneşti.

Cert este că noua putere, din dorinţa de a-şi proteja acoliţii, a reuşit să imaculeze eşaloanele inferioare ale PCR şi să arunce toată responsabilitatea poliţiei politice la care a fost supusă populaţia în sarcina organelor de securitate. Nu a fost acuzat călaul, ci sabia cu care işi ducea la îndeplinire execuţia, nu a fost acuzat tragătorul, ci pistolul cu care acesta î-şi execută victima.

Puţini români au avut curajul, până în acest moment, să prezinte, chiar şi succint, realitatea despre serviciile secrete din perioada comunistă precum şi modul cum noua putere s-a folosit de viciile acestei structuri pentru a o compromite în integralitatea ei. Am făcut-o eu, acum, din dorinţa de a reabilita zecile de mii de ofiţeri de informaţii, contrainformaţii şi agenţi ai acestora care au avut grijă, până în 1989, să apere România şi poporul român de agresiunile externe, dar care au fost sacrificaţi intenţionat de noua putere pentru a uşura cucerirea României de neocolonialismul occidental.

Nu am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată un apărător al activităţilor de poliţie politică, indiferent de tipul de regim politico-economic care desfăşoară asemenea activităţi: comunist, capitalist sau fundamentalist religios. Am avut posibilitatea să observ în mod direct, nemijlocit, cum se manifestă poliţia politică în toate aceste trei sisteme, şi pot spune că toate au scopul de a salfgarda interesel si poziţiile unei minorităţi conducătoare în detrimentul majorităţii conduse. De aceea sufăr enorm la gândul zecilor de mii de români dotaţi şi capabili care, în ultimele două decenii ale regimului Ceauşescu, datorită dizidenţei lor faţă de regimul Ceauşescu, sau a problemelor de natură politică ale rudelor lor, le fusese interzis definitiv accesul in poziţii cheie ale societăţii româneşti.

În acest context, îi dezavuez pe toţi ofiţerii de securitate care, la adăpostul obligativităţii de a respecta ordinele, i-au introdus în baza de date (prin averizări, atenţionări, etc) pe românii care nu mai suportau constrângerile si lipsurile generate de regimul comunist, condamnându-i definitiv pe urmaşii acestora la mediocritate sau dizidenţă. Tuturor acestora le doresc sa aibă tăria da a-si face, individual, un proces de conştiinţă pentru a putea să traverseze apusul vieţiilor cu inima împăcată.

Dar, au fost şi mulţi, foarte mulţi ofiteri de securitate care, în ciuda presiunilor şi ameninţărilor la care au fost supuşi pe linie de comandă şi de partid, au refuzat să-şi nenorocească semenii şi pe familiile acestora pe motive de dizidenţă politică sau rude necorespunzătoare. Acesti necunoscuţi, care şi-au apărat ţara dar au refuzat să-şi condamne concetăţenii pe considerente politice, merită aprecierile şi mulţumirile noastre.

Încheind aici mica mea dizertaţie despre serviciile secrete comuniste, trebuie să subliniez că distrugerea structurilor de apărare informativă ale României şi imacularea eşaloanelor inferioare ale PCR nu au fost suficiente pentru consolidarea pozitiilor noii puteri. Construirea unui stat capitalist cu cadre comuniste şi predarea lui la cheie intereselor neocolonialiste occidentale, a necesitat crearea unui mecansim socio-politic şi economic ingenios prin care activiştii stalinişti, rudele şi apropiaţii lor care au preluat puterea în 1989, să se cloneze la nivelul întregii societăţi, astfel ca, după 20 de ani, ADN-ul antinaţional al acestora să fie omniprezent şi activ în toate structurile societăţii.

Acest mecanism, pe care l-am denumit binomul CORUPŢIE-ŞANTAJ, a fost iniţiat şi promovat de noua putere încă din primele zile de după revoluţie, cu scopul imediat de a-şi consolida rândurile prin identificarea şi recrutarea de noi membri, urmând ca ulterior, prin acelaşi mecanism, să asigure fidelizarea şi controlul acestora.

Supuşi acestui mecanism mulţi dintre colaboratorii structurilor represive politice şi militare ale fostului regim, a căror activitate putea fi documentată şi demonstrată, au acceptat să colaboreze cu noua putere, fiind principalii actori cu ajutorul cărora s-a jefuit România.

Preferând mita în locul desconspirării şi înbogăţirea rapidă în locul oprobiului public, aceştia s-au transformat în uneltele perfecte pe care noua putere le-a folosit pentru devalizarea României. Ulterior, acelaşi mecanism a fost folosit şI la racolarea unor persoane fără legături cu regimul comunist, dar cunoscute ca infractori şi posesori de abilităţi şi calităţi utile pentru derularea de activităţi economico-financiare ilegale.


Nu ştiu dacă acest binom, CORUPŢIE-ŞANTAJ a fost inspirat din tehnici de inspiraţie KGB-istă ce promovau recrutarea de agenţi pe bază de dovezi compromiţătoare, sau copiază mafia italiană cu deosebirea că ŞANTAJUL este înlocuit acolo cu OMERTA. Cert este că mii de informaţii şi dosare privind activităţi de corupţie ce s-au perindat prin birourile tuturor preşedinţilor de partid şi de stat, miniştrilor, secretarilor de stat, procurorilor, judecătorilor şi directorilor de servicii secrete, nu au fost instrumentate, exploatate şi finalizate în spiritul apărării patrimoniului şi intereselor naţionale, ci s-au trecut prin malaxorul CORUPŢIE-ŞANTAJ generâd pârghii noi de înavuţire şi consolidare a Puterii.

În loc să umple puşcăriile, corupţii şi corupătorii români, CORUPŢIA ROMÂNEASCĂ, s-a constituit în rezerva de cadre a Puterii din România, a clasei politice româneşti, pepiniera marilor îmbogăţiţi din afaceri cu statul, incubatorul de clonare pentru obţinerea viitoarelor generaţii de politicieni şi afacerişti români care să asigure continuitatea căpuşării acestei ţări.

După douăzeci de ani, a şantaja, a corupe şi a te lăsa corupt, au devenit singurele metode de succes viabile pentru a prospera material şi a accede la putere. Exemplele de reuşită profesională şi materială obţinute exclusiv prin mijloace cinstite de oameni de afaceri şi profesionişti români sunt prea puţine pentru a susţine contrariu: sunt doar excepţii care întăresc regula. Ar fi nevoie de o analiză distinctă pentru a evidenţia şi evalua, în toată maleficitatea sa, efectele dezastroase induse de acest mecanism în societatea românească în care corupţia a ajuns în stadiu de metastază, pervertind total orice criteriu de apreciere şi promovare pe bază de performanţă şi afectând şi cele mai minore structuri administrative.

Important pentru scopul acestui eseu este că, în acest moment, toată clasa politică românescă, toate cele trei puteri ale statului şi toţi marii oameni de afaceri care s-au înbogăţit derulând contracte cu Statul Român sunt, în marea lor majoritate, clonele imorale şi antinaţionale ale grupului stalinist care a preluat puterea în urmă cu mai bine de 20 de ani, produse de binomul CORUPŢIE-ŞANTAJ.

În ciuda criticilor constante şi deseori virulente la adresa corupţiei din ţara noastră, Occidentul a folosit şi incurajat tacit acest fenomen, in vederea şantajării clasei politice şi a Puterii din România, existînd chiar indicii că promotorii intereselor occidentale au folosit şi ei mecanismul CORUPŢIE -ŞANTAJ pentru a-şi subordona puterea din România.

Dominînd şi controlând întreg sistemul bancar internaţional precum şi serviciile de informaţii occidentale, elitele mondiale ştiu cu exactitate unde şi în favoarea cărui politician român, rude, firme sau prieteni ai acestuia sunt depuse zecile sau sutele de miliarde de dolari furaţi din România. Numai un naiv poate să creadă că instrumentele cu care au fost corupţi oficialii români, mita şi comisioanele confidenţiale transferate în băncile internaţionale - de multe ori chiar de reprezentanţi sau interpuşi ai unor firme occidentale - nu sunt cunoscute de elita financiar-bancară. Acesta este unul dintre motivele principale ale obedienţei totale, necondiţionate şi trădătoare pe care întreaga clasă politică o manifestă în faţa intereselor străine.

Şantajaţi direct sau voalat cu expunerea publică a beneficiilor obţinute urmare a actelor de corupţie în care au fost angrenaţi, reprezentanţii puterii postdecembriste din România au executat întocmai şi la timp toate ordinele venite din Occident, oricât de înjositoare şi înrobitoare erau acestea pentru poporul român. Privatizările şi concesionările oneroase, achiziţiile supraevaluate şi acordurile dezavantajoase încheiate cu Occidentul sunt urmarea firescă a subordonării totale, prin CORUPŢIE şi ŞANTAJ, a puterii din România.

În concluzie, putem spune că neocolonizarea reuşită a României de către grupuri de interese occidentale s-a realizat cu sprijinul şi concursul nemijlocit al nucleului stalinist al P.C.R. care, dupa ce a preluat puterea în 1989, a compromis, în vederea destructurării, serviciile de informatii ale fostului regim şi a creat, din rândul esaloanelor inferioare de conducere ale PCR, o putere politico-economică antinaţională. Pentru consolidarea şi fidelizarea acestei noi puteri s-a aplicat în formă continuată un mecanism socio-economic de pervertire şi culpabilizare, capabil să se autogenereze şi auto-protejeze, numit CORUPŢIE - ŞANTAJ.

O analiză atentă a neocolonizării României arată că efectele acesteia au depăşit cu mult obiectivele îndeobşte urmărite de colonizatori: acapararea resurselor, activelor, a sistemului financiar bancar, a producţiei industriale şi agro-alimentare, în general a economiei ţării respective.

În România neocolonizarea, spre deosebire de celelalte ţări foste comuniste, a fost însoţită de afectarea gravă, în sensul deprecierii şi destructurării, a tuturor domeniilor de activitate din societate, inclusiv educaţia, sănătatea, sistemul de asigurări sociale, sistemul legislativ, activitatea de impunere şi colectare a taxelor şi impozitelor, siguranţa cetăţeanului, şi multe altele.

Se pune întrebarea: oare tot Occidentul este devină pentru picajul înregistrat de aceste domenii?, sau nivelul periculos pe care riscă să îl atingă dezastrul românesc este urmarea firească a unei structuri morale precare a elitelor româneşti din toate timpurile coroborate cu naivitatea şi creduluitatea excesive ale poporului român.

Occidentul sau poporul român este de vină pentru situaţia din România? sau caracteristicile psiho-comportamentale şi morale ale poporului român s-au dovedit a fi un teren foarte fertil pentru desfăşurarea acţiunilor occidentale de acaparare a ţării.

Pentru a răspunde la această întrebare nu este suficientă analiza dinamicii societăţii româneşti postdecembriste. Este obligatoriu să prezentăm şi să analizăm şi obiectivele elitei occidentale, a mijloacelor şi metodelor de atingere a acestor obiective aplicate în România şi în alte ţări planificate să fie neo-colonizate.

Este necesar să analizăm ce înseamnă şi cum trebuie înţeles neocolonialismul în mileniul trei, precum şi cum sunt afectate popoarele planetei de fenomenul globalizării şi religia acestuia, neoliberalismul.

sursa